Un vis de veșnic călător

Drumul ideal, in viaţa fiecărui om, este acela în care pasiunea devine profesie.

Pasiunea mea pentru maşini, pentru şoferie, s-a născut, firesc, în copilărie.

Bunicul meu, Straton Şincari, meşterea cărucioare şi căruţe. Roata este prima formă care mi s-a întipărit în minte. Cercul, mânat cu băţul, a fost prima mea jucărie. Zile întregi, joaca mea era cu acele cărucioare, pe care eu, în mintea mea de copil, le transformam în maşini adevărate, cu care cutreieram meleaguri numai de mine inchipuite.

Maşinile erau rare, pe-atunci.

Din timp în timp, trecea câte-o Buceagă , sau cîte-un Carpaţi, vreo remorcă sau vreun IMS, să răscolească praful de pe uliţele copilăriei mele.

Pasiunea m-a împins să-mi urmez drumul spre şoferie.

Nu ştiu cum au trecut anii, dar de la o vreme, eu eram cel care stârnea praful drumului, la volanul unui camion Bucegi.

E bine de ştiut că nu poţi ajunge un şofer bun de autobuz, dacă nu ţi-au trecut prin mână, mai întâi, camioane. Sute de ore de atenţie la starea drumului şi a maşinii, sute de pene rezolvate în praf sau în nămeţi, sute de alimentări, de schimburi de ulei, dar mai ales, mii de griji ca totul să decurgă bine.

Nu doar dragul faţă de motoare m-a mânat spre profesia de şofer de autobuz, ci şi dragul faţă de oameni. Nu poţi fi un şofer bun dacă nu eşti un ascultător bun, un om cu suflet şi, la rându-ţi, un bun povestitor.

Aceste aspecte au fost puse în valoare când, în sfârşit, am ajuns la…”colacul” unui autobuz. Devenisem un pion important în relaţionarea dintre oameni, în legăturile pe care le făceam între destinaţii.

Începând cu gâgâlicii de şcoală primară, pe care-i luam de pe treseu, continuând cu părinţii pe care-i duceam la oraş să-şi vadă copiii, cu copiii lor, de la oraş, care veneau la ei în concedii, cu navetiştii veşnic îngheţaţi sau veşnic toropiţi de zăduf, şi terminând cu rutina generică a transportului de călători, toate aceste sume de drumuri au însemnat tot atâtea ocazii de a intra în contact cu oamenii.

Simţeam, în adâncul sufletului, că sunt o părticică dintr-un motor uriaş, ce face ca lucrurile să meargă… un pic mai bine între noi, între oameni.

Fără să vrei, ca şofer de autobuz, iei parte la toate aspectele vieţii: idile între tinerei, nunţi, botezuri, înmormântări, examene de tot felul, auzi poveşti, întâmplări, mărturisiri şi este imposibil să nu devii parte la emoţiile generate de acestea. Anii lungi de veghe la siguranţa călătorilor, de bucurii şi de tristeţi la care-am fost martor, toate acestea surapuse mirosului de benzină şi vaselină, au făcut ca microbul şoferiei, odată inoculat, să nu mă mai părăsească niciodată. Ba, mai mult, el s-a transmis genetic fiului meu şi chiar fetei mele.

Când fiul meu, Manuel, îmi spunea că voi ajunge o zi în care  îmi voi vedea numele pe o firmă strălucitoare de companie de transporturi de călători, eram tentat să-l acuz de visare.

Acum visul este realitate. Firma Şincarom veghează la siguranţa călătorilor, pe care, prin dragoste şi respect şi i-a apropiat. Copiii mei sunt acum la cîrma companiei, de fapt sunt la cârma unui vis, a visului meu, vis care nu încetează să meargă mai departe.

E drept că autobuzele şi-au schimbat aspectul. Nu-i vorbă… şi eu mi l-am cam schimbat, dar, dacă tot a fost să facem corp comun o viaţă întreagă, ceva nu s-a schimbat nici la mine şi, prin grija mea, nici la ele, dorinţa de a oferi, pe zi ce trece tot mai mult comfort, tot mai bune condiţii de transport pentru prietenii noştri comuni, călătorii.

S-au schimbat şi traseele, s-au diversificat. Dacă, la înceut, făceam legătura între două destinaţii, apoi, pe partrcurs, între trei, patru, acum am ajuns să legăm între ele nu doar comune cu oraşe, sate cu municipii, oraşele cu capitala, ci chiar şi ŢARA cu alte LUMEA.

Ce poate fi mai de mândrie – mândria aia sănătoasă, de aţi vedea rodul muncii dând la rându-i roade – decât să-ţi vezi numele, făcând legături între oameni, în numele lor.

În viaţă, noi, oamenii, suntem călători. Autobuzul alb al destinului meu, va ajunge într-o zi în autogara finală, umbrită de castani veşnic verzi, unde mă aşteaptă, rudele dragi şi prietenii. Odată ajuns acolo, îmi voi lua şi eu un mic concediu de odihnă, dar voi fi liniştit, mulţumit şi împăcat, ştiind că visul meu, UN VIS DE VEŞNIC CĂLĂTOR, este dus mai departe de nepoţii mei, culmea toţi flăcăi, gata la rîndu-le să mâne roata cu băţul – în copilărie, cărucioarele străbunicului, autobuzele bunicului, maşinile taţilor şi, de ce nu… rachetele copiilor lor.

semnatura