Povestea din vis

Îmi plac drumeţiile şi călătoriile lungi.

Tocmai ce-am încheiat un circuit de suflet, plecând din Bucureşti, trecând prin Curtea de Argeş, am urcat pe Valea Oltului, revăzând Cozia şi-am tot urcat, traversând Ardealul şi, iată-mă ajuns pe plaiurile descălecătorilor de ţară, la Vatra Dornei.

Văd autocarul alb ce mă va duce la Bucureşti! Nu ştiu cu cine merg. Preţ de o secundă, ochii mi-au fost străfulgeraţi de o imagine veche, foarte cunoscută, dar nu sunt capabil s-o definesc.

Şoferul, un bărbat chipeş, zâmbitor şi amabil, îmi verifică rezervarea, îmi indică locul şi-mi urează călătorie plăcută alături de ŞINCAROM! Deci, ăsta e numele companiei. Mă instalez, comod şi, obosit, adorm. Adorm şi visez.

Da, visez o poveste:

….Pe valea ce se naşte, înspre răsărit, din Călimani, pe firul râului Neagra, lupul păşeşte atent. Luminiţele jucăuşe ce răzbat dinspre Şarul Dornei, îi pun la încercare privirea. Uite-l! Cerbul. Uriaş. Falnic, pe măsura lui. …

Apoi, visez frânturi:

…. Lup… Alb… Munte…. Zăpadă… Vatra Dornei… Aer tare!…. Chipeşi….Voinici… viteji… cei mai viteji şi mai dârzi dintre traci… Herodot… istorie…. părinte…. ţară… ţara mea…

Şi aud în vis:

….”- Oameni buni, moşu meu are o vorbă: “Lupul alb nu mâncă oi!” El sare la cerbi. Singur îi doboară, lupeşte, din faţă. De-asta dacii liberi l-au ales ca steag. Nu-l prea vezi! E iute, e dârz, e puternic, e de temut. …. Dacă auzi, auzi doar fâşâitul ultimului salt, ultimul pe care-l vei mai fi văzut, vreodată”….

Şi-mi revin, în minte, imagini de demult:

…..Sergiu Nicolaescu… Dacii… Florin Piersic… Tânăr…. Ilarion Ciobanu… zdrahon … Gerula… Decebal… Zalmoxe…. Dacii…. călăreţi cu arcurile-ntinse…. stegarul…  toiagul cu cap de lup şi coadă de zmeu, vâjâind în iureşul luptei….. Stegar? … Toiag?….Căluşul…. Căluşarii…..

Şi iar aud în vis:

….”- Da, dragii mei, moşu meu ştie vorbe vechi, ce n-au traducere decât în simţire: dor, văzduh. Moşul, le ştie tâlcul. Dorul, sau aleanul, este ce simţi, nu ce spui. Văzduh, sau cer, la moşul meu înseamnă că… vezi duhul. Ştim, de la orele de ISTORIE sau de ROMÂNĂ, cuvinte din limba dacă: brânză…. zăr…. Sarmizegetusa…. baci… giuma”….

Şi visul mă întoarce la vremea şcolii:

… “Nu v-aţi întrebat, copii, de ce scrierea cifrelor romane seamănă cu semnele de pe răbojurile ciobăneşti de la noi? Unu e i mare de tipar…. Cinci e v mare de tipar ….Doamna învăţătoare…. clasă… pauză… călărim beţe… ne luptăm cu săbii de lemn…. genunchi juliţi…. sânge…. apă … sângele, apă, nu se face … roşu….. alb…. sânge roşu… lup alb….

Şi continuă, în vis, povestea:

….Din cerbul doborât ies aburii vieţii. Lupul alb priveşte spre culme. Ridică privirea spre cer şi slobozeşte un urlet de fiară. Nu, nu-i bucuria izbânzii, e chemarea la hrană… Din Călimani răspund lupii…. lupii albi… dacii liberi….

Mă trezesc. Pasagerii, din jur, râd cu poftă! Şoferul, un bărbat matur, care inspiră încredere şi care emană bunătate, spune snoave în dulcele grai din nord. Opreşte autocarul să realimenteze. Suntem la Braşov. E ceaţă, nu reuşesc să văd Crucea de pe Caraiman. Dar pot ghici, undeva în Bucegi, imaginea lui Zalmoxe, dăltuită de mâinile dacilor liberi, de vânt, mai apoi, pentru a ne pomeni rădăcinile. Rădăcinile sângelui nostru străbun, din dac în dac, de atunci, acum, spre mereu.

Ni se face semn că putem coborî, dacă dorim.

Privesc imaginea de pe autocarul alb.Deodată am revelaţia imaginii: capul de lup alb, terminat în coadă de zmeu, adică de balaur. Am visat? Nu, n-am visat. Este STEAGUL DE LUPTĂ AL DACILOR LIBERI, străjerii gliei, cei care ştiau, încă de la începuturi, că e mai mult cer deasupra capului, decât pământ sub picioare, de-asta nu puneau preţ pe moarte, ştiind că sunt veşnici.

Atunci am înţeles cu cine am onoarea! ŞINCAROM.  Credinţă, dragoste de neam, bărbăţie, siguranţă, dărzenie, bună-voie, omenie, responsabilitate, continuitate.

Şoferul, zâmbitor, ne pofteşte în autocar! Îşi face semnul crucii, şi porneşte, pregătit să ne ducă, povestea, mai departe.